Adolescenți și tineri creativi, care au crescut în cartierul bucureștean Ferentari, scriu articole despre cultura romă în cadrul proiectului “Avdives, khetanes” (trad. "Astăzi, împreună"), derulat de Fundația Amfiteatru. Aceștia beneficiază de îndrumare editorială specializată. „Avdives, khetanes” are ca scop consolidarea creșterea incluziunii și dezvoltarea premiselor pentru o calitate mai bună a vieții pentru copii de etnie romă din comuna Belin, județul Covasna și zona urbană marginalizată Ferentari (sector 5, București).

Andreea Violeta Petre, autoarea interviului, este pasionată de actorie. Alături de fratele ei este protagonista documentarului „Toto și surorile lui” (r. Alexander Nanau, 2014) și a jucat în filmul suedez „Till drömmarnas land”/ „The Unpromised Land” (r. Victor Lindgren, 2019). Are 25 de ani și, în prezent, este implicată în mai multe proiecte artistice.

Interviu realizat de Andreea Violeta Petre 

Mihaela Drăgan este o artistă internațională care se înverșunează să creeze în România artă responsabilă, în care nu perpetuează prejudecăți și critică istoria opresivă asupra femeilor și romilor. Asta o situează în zona artiștilor independenți, unde trebuie să ducă o luptă permanentă împotriva precarității. 
 
În 2014, Mihaela Drăgan a fondat teatrul Giuvlipen, pe care Reuters îl lăuda ca fiind unul profund revoluționar. În 2015, a jucat în Aferim, film premiat la Festivalul Internațional de Film de la Berlin, iar în 2017 a fost printre finalistele nominalizate la Gilder/Coigney International Theatre Award din New York, unde se premiază munca excepțională a femeilor artiste din întreaga lume. 
 
Prin Giuvlipen, vrea să le ofere femeilor rome “o platformă prin care să se exprime artistic, să nu fie nevoite să accepte roluri stereotipice sau denigratoare la adresa comunității”. 
 
Am avut norocul să lucrez cu Mihaela Dragăn și m-au impresionat dedicația și perseverența ei pentru femei rome, modul în care arta ei chiar are impact în viețile noastre de zi cu zi: it empowers us, cum spun americanii.  
 
 
Andreea Violeta Petre (A.V.P.): Te definești mai mult ca artistă sau ca activistă?
 
Mihaela Drăgan (M.D.): Nu mă definesc activistă, ci artistă care produce artă dintr-o perspectivă minoritară, feministă romă, asumată împotriva eurocentrismului. Din punctul meu de vedere, toată arta este politică fie că vorbește despre noi, femeile rome și teme în conexiune cu noi, fie că vorbește despre bărbați albi -  ceea ce e considerat a fi norma. 
 
Nu cred că se poate face activism prin actorie sau arta. Clar eu sunt influențată în arta pe care aleg să o fac de teme politice pe care le dezbat și activiștii în munca lor dar asta nu mă face activistă, ci o artistă care încearcă să fie responsabilă în sensul în care nu-mi doresc să perpetuez același prejudecăți despre categorii de persoane deja vulnerabilizate de societate și de stat, de media și de discursul artistic mainstream. Dimpotrivă, îmi doresc și încerc prin mijloace artistice să celebrez persoane cu identități non-albe sau care nu sunt heteronormative. 
 
Arta mea este una critică față de sistemul patriarhal în care trăim, față de istoria opresivă a romilor și față de rasism, în general.
 
A.V.P.: Care sunt principalele probleme din România când vine vorba de femeile rome. Care este situația comparativ cu alte state europene pe care le cunoști, precum Germania?
 
M.D.: Femeile rome se confruntă cu discriminare multiplă oriunde în Europa. Însă depinde și de privilegiile pe care le avem, de clasa socială sau de cât de “white passing” suntem. În Germania, cred că femeile rome/sinti au mai multe drepturi sociale, însă cele care vin ca migrante din Europa de Est sunt la fel de discriminate ca în țările lor.

A.V.P.: Preferi Bucureștiul sau Berlinul? De ce?
 
M.D.: Nici una, nici alta, mi-ar plăcea să trăiesc în afara Europei, pentru că mă identific și îmi plac mai mult arta și culturile non-europene. Dar până voi reuși să mă mut, îmi place să fiu între București și Berlin. În București pentru că munca pe care o fac împreuna cu colegele mele de la compania de teatru Giuvlipen devine mult mai necesară, iar în Berlin pentru că scena de artă este mai diversă și mult mai complexă. 
 
A.V.P.: Care au fost și care sunt provocările tale personale când vine vorba de modul asumat în care faci artă — unul critic față de sistemul patriarhal, față de istoria opresivă a romilor și față de rasism? 
 
M.D.: E dificil în România pentru ca nu avem un teatru rom de stat, ci lucrăm în precaritate, în regim independent. Nu avem un spațiu pe care să-l numim teatru și de multe ori trebuie sa lucram cu bugete mici pentru proiectele noastre. 
 
A.V.P.: Cât de des ai întâlnit discriminarea?

M.D.: Nu pot sa contorizez toate experiențele pe care le-am avut de-a lungul vieții. Sunt multe și ar trebui sa vorbim despre asta ore întregi. Însă îmi găsesc vindecarea în artă și în rezistența pe care am moștenit-o de la comunitatea mea. Sunt fericită că fac ceea ce am visat să fac mereu și nu sunt nevoită sa fac compromisuri. 
 
A.V.P.: Tu ai un status, ești premiată și respectată la nivel internațional și cu toate astea ai avut parte de piedici. Care sunt șansele unor femei mai puțin cunoscute?
 
M.D.: Oricât de trist ar suna, nu multe. Îmi amintesc că am scris un articol anul trecut fix despre asta, era o scrisoare adresată fetelor rome care își doresc sa devină actrite, așa cum mi-am dorit eu dintotdeauna. Șansele lor nu sunt multe, însă mi-aș dori ca prin Giuvlipen să le oferim o platformă prin care să se exprime artistic. Să nu fie nevoite să accepte roluri stereotipice sau denigratoare la adresa comunității noastre. 
 
A.V.P.: Cât de sistemic este rasismul în România? 
 
M.D.: Cred că am realizat cu toții nivelul de rasism sistemic în perioada pandemiei sau a lockdown-ului, când abuzurile împotriva romilor au devenit mai vizibile. De la poliția care agresa romii, statul care nu a întreprins niciun plan pentru comunitățile sărace, fără acces la apă sau la mijloace de igienizare împotriva Covid, până la discursul de ură din media sau de pe social media, toate aceste atitudini ne-au îngrijorat. 
 
A.V.P.: Ce pot face oamenii obișnuiți împotriva rasismului?
 
M.D.: Este nevoie de educație antirasistă, e nevoie să își chestioneze propriile prejudecăți și trebuie să lase spațiu pentru vocile rome; avem nevoie de autoreprezentare, să fim ascultate și să nu vorbească persoanele nerome în numele nostru. 
 
A.V.P.: Dă-ne exemple de câteva proiecte personale care te-au împlinit.
 
De la tot ce am construit împreună cu colegele mele actrițe de la Giuvlipen până la proiectul meu personal - Roma Futurism, sunt recunoscătoare pentru toate oportunitățile pe care le-am avut chiar dacă de multe ori am muncit fără pauze și cu multe sacrificii. 
 
A.V.P.: De unde îți vine inspirația pentru munca ta?
 
M.D.: Din realitatea noastră imediată, din frustrările politice, din istoria romilor sau a altor comunități marginalizate, din durerea experiențelor traumatice, din lecturile pe care le am, din Afro Futurism și în general, din arta și cultura persoanelor de culoare.