Juriu

Pablo Andres Zapata Olivares lucrează în cadrul Înaltului Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR) din 1998 și este Reprezentantul UNHCR în România din martie 2022, unde a sprijinit răspunsul la criza refugiaților din Ucraina. Anterior, a fost Reprezentant al UNHCR în Albania (2017-2022), contribuind la consolidarea sistemului de azil și la reducerea riscurilor de apatridie.

Între 2015 și 2017 a activat în Siria, coordonând sectorul interinstituțional de protecție pentru persoanele afectate de conflict. În perioada 2010-2014 a condus echipele de relocare și protecție ale UNHCR din Ecuador, sprijinind refugiații columbieni. A avut, de asemenea, misiuni în Kenya și Costa Rica și a lucrat ca ofițer de protecție în Spania (2004-2008). Între 1999 și 2003 a contribuit în Albania la gestionarea crizei refugiaților din Kosovo și la dezvoltarea sistemului național de azil.

Și-a început cariera umanitară în Rwanda, monitorizând situația persoanelor repatriate și coordonând servicii de protecție pentru refugiați. Pablo are dublă cetățenie, chiliană și spaniolă, este licențiat în Drept al Universității Catolice din Santiago (Chile), este avocat acreditat de Curtea Supremă din Chile și vorbește engleza, franceza și albaneza.

***
 

1. Ce teme credeți că vor defini agenda societății civile în următorii ani?

Formarea unor coaliții mai ample și mai orientate spre acțiune pentru a promova, într-un singur demers: activitățile de advocacy, interconectivitatea operațională și implementarea eficientă. Acest lucru va necesita consolidarea încrederii, care trebuie să vizeze strângerea comună de fonduri, funcțiile administrative comune și raportarea compatibilă. Acest proces va fi determinat în mare măsură de donatori și de public, care vor acorda prioritate rezultatelor globale, mai degrabă decât implementării la scară mică. De asemenea, va fi nevoie de parteneriate mai solide între societatea civilă, instituțiile publice și sectorul privat, în care încrederea și beneficiile reciproce să constituie fundamentul impactului colectiv.

2. Ce experiență personală v-a făcut să credeți că implicarea civică poate schimba ceva?

Școala mea primară din Spania (1973-1979) a fost înființată de o asociație de părinți – susținută de parohia catolică din cartier - care dorea un tip de educație diferit de cel oferit de stat în timpul dictaturii lui Franco și diferit, de asemenea, de școlile catolice tradiționale. Școala a fost construită de o echipă de muncitori în construcții, în timp ce proiectarea și o parte din lucrările de construcție au fost realizate de părinți. Respectul față de copil ca purtător de opinii valoroase și reprezentarea elevilor în procesul decizional al școlii mi-au modelat înțelegerea a ceea ce pot realiza cetățenii organizați.