Juriu

Smaranda Witec este asistent social, vicepreședinte al Colegiului Național al Asistenților Sociali din România și președinte al Structurii Teritoriale București a CNASR. Este lector universitar doctor la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea din București, unde activează din anul 2001, iar în perioada februarie 2016 – februarie 2024 a fost prodecan al facultății. Din 2005 este implicată în reglementarea profesiei de asistent social în cadrul CNASR.

Are experiență semnificativă în elaborarea, dezvoltarea, implementarea și evaluarea de programe și proiecte în domeniul social, cu expertiză în deontologie profesională, servicii sociale, protecția copilului, asistența refugiaților, delincvență, sistem penitenciar, probațiune, antreprenoriat social, leadership, nevoi emergente ale copiilor și tinerilor și formarea profesioniștilor din asistență socială și domenii conexe.

***

1. Ce teme credeți că vor defini agenda societății civile în următorii ani?

Cred că una dintre temele esențiale va rămâne consolidarea sistemului de asistență socială și recunoașterea reală a profesiei de asistent social — atât prin reglementare clară, cât și prin creșterea numărului de asistenți sociali angajați în sistemul public. România are în continuare un deficit major de personal calificat la nivelul SPAS-urilor, iar fără investiție în resursa umană, orice politică socială rămâne doar pe hârtie. La aceasta se adaugă nevoia de a lega mai strâns formarea universitară de realitatea practicii: studenții de azi sunt asistenții sociali de mâine, iar calitatea educației lor se traduce direct în calitatea serviciilor oferite grupurilor vulnerabile (copii, vârstnici, persoane cu dizabilități, refugiați).

2. Ce experiență personală v-a făcut să credeți că implicarea civică poate schimba ceva?

Am avut privilegiul de a îmbina, de-a lungul carierei, două perspective complementare: cea academică, ca lector universitar la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială din 2001, și cea de reglementare a profesiei, prin implicarea în Colegiul Național al Asistenților Sociali din 2005. Această dublă experiență m-a convins că schimbarea sistemică e posibilă atunci când teoria, cercetarea de teren și advocacy-ul instituțional merg împreună. Am văzut cum formarea unor generații de asistenți sociali bine pregătiți, combinată cu presiunea constantă pentru reglementare și angajare, poate aduce profesia mai aproape de recunoașterea pe care o merită — iar fiecare post ocupat înseamnă, concret, oameni vulnerabili sprijiniți de cineva calificat.